V-ați pus vreodată întrebarea: „Doamne, de ce mi se întâmplă tocmai mie acest lucru?” Autorul articolului publicat de cbn.com relatează din propria experiență.
„Această întrebare mi-a fost adresată de o femeie mânioasă care zăcea într-un pat de spital. Ca unul dintre capelani, am fost chemat să o vizitez pe această doamnă, deși nu mi s-au oferit informații despre ce voia să vorbească cu mine. „Am doar 50 de ani”, a spus ea, „dar sunt blocată într-un corp care devine din ce în ce mai slab. În timp ce prietenii mei se distrează și se bucură de viața lor, eu sunt țintuită în acest corp și în acest pat.”
Sunt multe moduri în care aș fi putut să-i răspund. Aș fi putut să-i spun să „aibă mai multă răbdare” și să nu se mai plângă. Aș fi putut să-i spun că „Dumnezeu lucrează în moduri misterioase”. Aș fi putut să-i spun că s-ar putea însănătoși dacă ar avea suficientă credință. Sau aș fi putut să-i spun că totul va fi bine. Dar niciunul dintre acestea nu era un răspuns bun. Cel mai bun răspuns a fost să o ascult și să o las să-și verse inima plină de durere.
După ce a terminat, am recunoscut pur și simplu durerea ei și i-am spus că îmi pare rău că are de purtat o povară atât de grea. Am asigurat-o de dragostea lui Dumnezeu pentru ea, în ciuda problemelor de sănătate cu care se confrunta.
Pe măsură ce am continuat să vorbim, i-am amintit că au existat mulți oameni în Biblie care au experimentat diferite tipuri de durere, fizică sau emoțională, și că și-au adus tristețea, durerea și întrebările lor înaintea lui Dumnezeu. I-am împărtășit cum David a strigat adesea către Dumnezeu în Psalmi. Am asigurat-o că lui Dumnezeu Îi pasă că ea își revarsă inima cu sinceritate înaintea Lui.
După o oră de stat de vorbă, ea a încheiat conversația cu: „Mulțumesc, trebuia să spun cuiva asta. În ciuda durerii mele, încă mai cred în Dumnezeu.” Ne-am rugat împreună și mi-am luat rămas bun.
Două zile mai târziu, am primit un mesaj urgent de a mă întoarce în salonul acestei femei. Era pe moarte și nu avea familie sau prieteni lângă ea.
Când am ajuns în salon, era deja în comă, iar lupta cu moartea începuse. Asistenta se pregătea să-i dea morfină pentru a-i alina durerea. Am apucat-o pe femeie de mână și i-am vorbit: „Sunt capelanul Craig. Am fost aici acum câteva zile. Vreau să știți că nu sunteți singură. Sunt aici, asistenta este aici și Dumnezeu este aici cu noi.”
Am început să murmur un imn. Când am ajuns la „Mărețul Har”, asistenta a spus: „Acesta este preferatul meu. Pot să cânt și eu?” „Desigur”, am răspuns, și amândoi am cântat împreună imnul iubit. Apoi am început să citez ceea ce este probabil cel mai cunoscut Psalm al lui David, Psalmul 23.
Când am rostit cuvintele mângâietoare: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine …” (Psalmul 23:4), această dragă femeie, care nu se mișcase deloc până atunci, brusc, mi-a strâns mâna. Am experimentat atunci ceea ce mi se spusese în timpul instruirii mele de capelan: că cei aflați în comă pot auzi uneori și înțelege ce se întâmplă în jurul lor.
Deși venise cu întrebări înaintea lui Dumnezeu în mijlocul încercării ei dificile, femeia se ținuse de credință. În cele din urmă, Cuvântul lui Dumnezeu și prezența Lui i-au adus mângâiere în timp ce își lua rămas bun de la această lume.
Sfânta Scriptură ne oferă această privire mângâietoare a perspectivei lui Dumnezeu asupra morții pământești: „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.” (Psalmul 116:15)
Am fost onorat să fiu prezent în acest moment prețios din viața acestei persoane evlavioase. Și am fost binecuvântat să fiu martor la puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a aduce pace în valea umbrei morții.”
Articol publicat de cbn.com, tradus și adaptat