Plăgile pe care Dumnezeu le-a trimis peste egipteni pentru a-l convinge pe Faraon „să-I lase pe poporul Lui să plece” i-au uimit atât pe ei, cât și pe israeliți. Egiptenii au simțit pe propria piele puterea lui Dumnezeu, pe când israeliții au fost ocrotiți de acele pedepse cumplite. Toți cei implicați au fost copleșiți de puterea lui Dumnezeu.
Cel Atotputernic a despărțit apele mari în fața israeliților când fuga lor s-a încheiat abrupt în fața Mării Roșii. Ei au trecut pe fundul mării ca pe uscat, apele stând ca două ziduri uriașe de fiecare parte. Ajungându-i din urmă, armata egipteană s-a năpustit după ei în mare, iar israeliții au privit cum Dumnezeu a prăbușit apele mării peste dușmanii lor.
Oricine ar fi văzut astfel de lucruri nu ar fi putut niciodată să se îndoiască de puterea lui Dumnezeu sau de grija Lui pentru „poporul Său”. Cu excepția… chiar a acestor oameni. Le era sete. Trecuseră câteva zile și nu mai aveau apă. I-au spus lui Moise că mai bine ar prefera să moară în Egipt (ca sclavi) decât să sufere în pustie după planul lui Dumnezeu (Exodul 14:11-12).
Cum de nu au putut vedea bunătatea lui Dumnezeu și că El era de partea lor? El îi eliberase din sclavie. El despărțise marea înfuriată într-o cale uscată. El făcuse imposibilul pentru ei. Dar le era sete. Circumstanțele lor temporare i-au făcut să uite cât de mult făcuse Dumnezeu pentru ei în trecut. Natura lor umană i-a provocat să se îndoiască de bunătatea lui Dumnezeu.
Uneori, și noi facem ecou raționamentului lor, nu-i așa? O, cât de minunat ar fi să avem o credință neclintită, mereu siguri de îngrijirea lui Dumnezeu, indiferent de situația noastră actuală.
Dar viața ne aduce o amestecătură de experiențe. Ne confruntăm cu dezamăgiri și durere din partea celor pe care îi iubim. Încrederea noastră copilărească în oamenii care ne sunt apropiați se diminuează uneori. Și la fel se întâmplă cu credința noastră în Dumnezeu. Ne-am rugat pentru ajutor financiar și am ajuns să ne pierdem casa. Am cerut vindecare, iar persoana a murit. Nu înțelegem și ne pierdem credința. Devenim sceptici.
Deuteronom 6:5 spune: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta, iar Domnul Isus spune că aceasta este cea mai importantă poruncă (Marcu 12:29-30).
A-L iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și cu toată puterea noastră este cheia pentru a birui îndoiala. Aceasta ne întărește credința și înlătură îndoiala.
Isaia 55:8 spune: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele”.
A încerca să-L înțelegem pe Dumnezeu cu logica noastră omenească înseamnă a irosi timp și energie. Nu ne întărește credința. Dacă am merge într-o zi pe fundul mării ca pe uscat, înconjurați de ziduri de apă, iar a doua zi am pune la îndoială bunătatea lui Dumnezeu, asta ar arăta că inima și credința noastră depind de circumstanțe. Ele se schimbă, dar Dumnezeu nu.
Însă prin credință, alegem să-L iubim pe Dumnezeu. Când prietenul nostru moare, îl iubim pe Dumnezeu. Acceptăm răspunsul Lui la rugăciunile noastre și ne punem toată inima, sufletul și puterea pentru a-L iubi. Mai ales când nu înțelegem.
Trebuie să ne amintim că nu pentru această viață trăim pe pământ. Timpul nostru aici este scurt în comparație cu eternitatea. „Oricine va căuta să-şi scape viaţa o va pierde şi oricine o va pierde o va găsi.” Luca 17:33
De ce lucruri sau persoane vă agățați astăzi? Vă veți pune încrederea în Dumnezeu?
Articol publicat de cbn.com, tradus și adaptat