Ce înseamnă pentru dumneavoastră a trăi în har și în libertate?
Autorul articolului publicat de cbn.com împărtășește din experiența personală. „Când am devenit creștin la vârsta de 24 de ani, eram un „novice” în ceea ce privește teologia și înțelegerea diferenței dintre legămintele Vechiului și Noului Testament, precum și între mântuirea prin har și cea prin lege. Eram pur și simplu dornic ca Domnul Isus să-mi aline durerea și suferința cauzate de o boală mintală gravă, tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC), tulburarea de anxietate, tulburarea de panică și agorafobia. Când te îneci, îți dorești pur și simplu un colac de salvare, iar Domnul Isus a fost salvatorul meu! Cu toate acestea, după mântuire, încă mă luptam cu aceste probleme. Una dintre caracteristicile bolii mele mintale era respectarea legalistă și ritualică a rutinelor pentru a reduce stresul. O altă trăsătură era perfecționismul, care întărea tendința teologică de a adopta standarde legaliste de conduită personală.
Când comiteam un păcat, nu eram capabil să mă iert și rumegam problema, retrăind continuu detaliile macabre, ca un coșmar recurent. Vocea mea interioară era aspră și mă condamna, spunându-mi: „prostule”, „ratatule” și „lașule” atunci când nu îndeplineam standardele perfecționiste. Pentru a agrava și mai mult durerea spirituală și psihologică, mă autoflagelam cu ideea dezaprobatoare pe care credeam că o are Dumnezeu despre mine, închipuindu-mi că mă privește cu dezgust. Ceea ce făcea ca aceste gânduri să fie și mai dominatoare era faptul că nu-mi împărtășeam durerea și rușinea cu nimeni, de teama că și alții mă vor judeca sau condamna.
Rezultatul a fost o stare continuă de suferință mentală și spirituală, în care gândurile dăunătoare produceau emoții negative, care, la rândul lor, îmi influențau negativ comportamentul. De exemplu, atunci când vorbeam în public în calitate de profesor, eram nemilos în a-mi impune propriile reguli într-un discurs. Lista mea includea interzicerea cuvintelor de umplutură precum „ăm”, a greșelilor de pronunție și a oricărui semn de nervozitate: vocea ascuțită, transpirația, clipitul rapid, balansarea corpului sau mișcările agitate. Dar forma cea mai cruntă de umilire, care a dus la auto-pedepsire, se întâmpla atunci când eram emoționat și începeam să încurc cuvintele, apoi îmi pierdeam firul gândurilor și înghețam, manifestând temutul „sindrom al căprioarei în lumina farurilor”. Au fost două astfel de incidente în discursurile mele, care mi-au provocat o mare suferință și au făcut prezentarea dificilă.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu m-a lăsat în starea aceea. Înțelegeam intelectual harul și faptul că perfecționismul era un păcat iertabil, dar abia când Dumnezeu mi-a revelat că adevărata rădăcină a fricii mele este o formă de mândrie bazată pe „frica de oameni”, am înteles că nevoia mea de a primi continuu un răspuns pozitiv se datora stimei de sine scăzute și inimii mele frânte și nesigure. Încet, dar sigur, am început să studiez adevărata Evanghelie a harului și să mă pocăiesc de perfecționismul meu. Am descoperit că, precum credincioșii din Biserica primară, nu trebuia să respect toate regulile Vechiului Testament pentru a „câștiga” aprobarea lui Dumnezeu. Apostolul Petru, în încercarea de a ușura povara de pe umerii convertiților dintre neamuri, a spus în Faptele Apostolilor 15:19: „De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu”.
Am învățat să nu mai judec și să nu mă mai compar cu ceilalți (vezi 2 Corinteni 10:12 și Galateni 6:4) și mi-am permis să fac greșeli, căzând și primind harul sfânt al lui Dumnezeu. Astăzi, discursurile mele sunt mult mai plăcute, pacea lui Dumnezeu domnește și, cel mai important, sunt mai autentic în trăirea mea zilnică.”
Articol publicat de cbn.com, tradus și adaptat