În perioada comunistă din România, creștinii evanghelici s-au numărat printre victimele persecuției. Aceasta a luat diverse forme: opresiune psihologică, muncă forțată și refuzul accesului la locuri de muncă decente, printre altele.
Valerica Strubert este un exemplu al celor care au îndurat astfel de tratamente nedrepte din partea regimului politic de la acea vreme. Astăzi, soțul ei, Marcel Strubert, păstorește biserica Relevant din orașul Arad.
Într-un reportaj pentru postul de televiziune Alfa Omega TV, Valerica a povestit cum s-a confruntat cu persecuție imediat după terminarea liceului. „Pe atunci, fiecărui absolvent i se atribuia un loc de muncă în funcție de media finală, prioritate având cei cu reședința în oraș. Îndeplineam toate criteriile, așa că am așteptat cu încredere să vin în fața comisiei de repartizare, sperând la un post bun. Colegii mei au ieșit zâmbind; chiar și cei cu note mici sau care nu erau din oraș erau mulțumiți de locurile de muncă pe care le primiseră”, își amintește ea.
Totuși, când a venit rândul ei, prima întrebare pe care i-au pus-o oficialii a fost: «La ce biserică mergi?»”. „Din acel moment, am fost bombardată cu o serie de întrebări care nu aveau nicio legătură cu plasarea în muncă, fiind de-a dreptul batjocoritoare și umilitoare. Au încercat să mă intimideze și chiar să obțină informații din interiorul bisericii”, a subliniat Valerica.
Partidul comunist i-a cerut să renunțe la credința ei și să colaboreze cu ei, furnizând informații din interiorul bisericii. Când a refuzat, Valerica a fost repartizată la încărcarea și descărcarea vagoanelor de marfă la gara din Timișoara. „Am aflat mai târziu că, deși aveam colegi de liceu care făceau parte din diferite confesiuni protestante, partidul a decis să mă trateze diferit, ca exemplu”, a declarat Valerica pentru Alfa Omega TV.
În cele din urmă, instituția responsabilă de asigurarea locului ei de muncă a semnat un document în care declara că nu au niciunul disponibil, „ceea ce era o minciună”.
În lunile următoare, a încercat singură să-și găsească de lucru și a reușit să se angajeze ca muncitoare la o fabrică de blănuri. În acea perioadă, era intens implicată în lucrarea muzicală de la biserică și lua lecții de canto în mod privat. „Blana îmi irita gâtul și am început să tușesc cu sânge. Așa că am ajuns să renunț, doar visând că într-o zi mă voi alătura corului de la Opera din Timișoara”.
Apoi a fost angajată în comerțul de textile și încălțăminte din Timișoara. „Așa-numita reeducare a început cu muncă necalificată”, a subliniat reportajul Alfa Omega TV. „Zilele erau epuizante. Cântăream doar 45 kg la acea vreme. Când sosea camionul cu marfă, trebuia descărcat rapid și sute de kilograme treceau prin mâinile mele în fiecare zi”.
Pe lângă condițiile grele de muncă, Valerica s-a confruntat din nou cu „persecuția și umilința din cauza credinței ei. „Îmi amintesc că am întrebat: «Doamne, de ce mi se întâmplă asta?» Am stat în fața lui Dumnezeu, căutând un răspuns. Și îmi amintesc de vocea Lui blândă care mi-a ajuns la inimă: «Ai privilegiul de a suferi pentru Numele Meu și pentru credința ta».” „Asta mi-a adus pace”.
Valerica s-a căsătorit mai târziu cu Marcel Strubert și a rămas însărcinată. Din cauza condițiilor dure de muncă, sarcina ei avea un risc ridicat. „Am început să ne rugăm fierbinte ca Dumnezeu să-mi schimbe locul de muncă. Nu voiam să pierdem copilul. Eram însărcinată în cinci luni când, într-un mod miraculos, Dumnezeu a deschis o cale de scăpare”, își amintea ea. Valerica a reușit să se angajeze, „fără mită sau relații”, la o farmacie din Timișoara, ca și casieră.
Într-o zi, în timp ce era la serviciu, unul dintre foștii ei profesori, „din acel infam comitet de repartizare a locurilor de muncă”, a intrat în farmacie. „Nu voi uita niciodată cuvintele lui pline de uimire: «Nu este posibil să lucrezi aici».”
„Cuvintele lui au confirmat încă o dată planul distructiv pe care regimul îl avea pentru mine. Dar Dumnezeu avea un alt plan”, a concluzionat Valerica.
Articol publicat de evangelicalfocus.com, tradus și adaptat