Poate știți că o regulă generală în consilierea pastorală este aceea că problemele dificile pot fi rezolvate mai bine față în față, sau cel puțin la telefon, decât de la distanță. Discuțiile față în față pot evita prelungirea răspunsurilor la întrebările ridicate, iar un mod personal și direct de comunicare poate fi mai eficient. Astfel, ambele părți își amintesc de umanitatea celeilalte, iar când una aude tonul vocii celeilalte și vede expresia feței, este mai puțin probabil să înțeleagă greșit intențiile și bunăvoința. Mai mult, clarificările și contextul pot fi oferite imediat, evitându-se deturnările dureroase și inutile ale sensului celor spuse.
Dar față în față (sau la telefon) nu este întotdeauna cea mai bună modalitate de a trata o problemă dificilă. În primul rând, cultura și tehnologia modelează interacțiunile și așteptările sociale. Telefonul este o tehnologie relativ nouă și a fost îmbunătățită cu opțiuni de mesagerie instantanee. A suna pe cineva nu este mai corect din punct de vedere social sau moral decât trimiterea unui scrisori – a unui mesaj text sau a unei notificări vocale. Însă, ca toate tehnologiile, și aceasta are puncte forte și puncte slabe.
Chiar și ușurința și frecvența cu care putem prioritiza comunicarea față în față depind de independența economică, de sănătate, de tehnologia transportului și de proximitatea față de ceilalți.
Mai mult, abordarea unei conversații într-un mod mai direct și personal poate, în unele contexte, să escaladeze o situație, mai degrabă decât să o liniștească. O conversație directă are potențialul de a crește anxietatea și ar putea, în mod neintenționat, să fie percepută ca o mișcare de putere, forțând o interacțiune mai confruntativă care ar putea chiar să intimideze. Telefonul care sună adaugă nevoia de a lua o decizie urgentă (de a răspunde sau nu) și de a da răspunsuri imediate în timpul conversației. De asemenea, o întâlnire programată (sau un apel telefonic planificat) ar putea aduce cu sine o anticipare nervoasă.
Apostolul Pavel raționează în acest sens în a doua dintre Epistolele sale din Noul Testament către corinteni:
Iau pe Dumnezeu martor față de sufletul meu că n-am mai venit până acum la Corint tocmai ca să vă cruț. Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră, căci stați tari în credință. Am hotărât dar în mine să nu întorc la voi cu întristare. Căci dacă vă întristez, de la cine să mă aștept la bucurie, dacă nu de la cel întristat de mine? Și v-am scris cum v-am scris, ca, la venirea mea, să n-am întristare din partea celor ce trebuiau să-mi facă bucurie și sunt încredințat, cu privire la voi toți, că bucuria mea este bucuria voastră a tuturor. V-am scris cu multă mâhnire și strângere de inimă, cu ochii scăldați în lacrimi, nu ca să vă întristați, ci ca să vedeți dragostea nespus de mare pe care o am față de voi. (2 Corinteni 1:23–2:4)
Desigur, situația bisericii din Corint era la polul extrem, iar Pavel avea o autoritate unică asupra bisericii, atât ca apostol, cât și ca plantator de biserici; totuși decizia sa este una din care putem învăța. Alegerea de a le trimite o scrisoare a întârziat o vizită care ar fi putut să-i fi forțat mâna să acționeze într-un mod intervenționist și disciplinar. Scrisoarea le-a dat corintenilor timp să o citească, să reflecte, să mediteze și să acționeze din proprie inițiativă și autoritate (vezi 1 Corinteni 5:1-5 și 2 Corinteni 2:5-11, 1 Corinteni 4:14-21 și 2 Corinteni 13:1-10), astfel încât vizita lui Pavel să aibă un ton cu totul diferit și mai blând.
Uneori, un subiect este suficient de important sau complex încât merită să încercați să îl discutați personal sau la telefon. Alteori, merită să ne gândim dacă greutatea și complexitatea acestuia înseamnă că este cel mai bine să fie tratat în scris.
Articol publicat de thegospelcoalition.org, tradus și adaptat