Naționalismul creștin demonstrează mai multă preocupare pentru păstrarea propriului „trib” și a identității naționale decât pentru împărtășirea Evangheliei cu alte etnii. „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou împărăția lui Israel?”
Cândva între Înviere și Înălțare, ucenicii Domnului Isus I-au pus această întrebare într-una dintre numeroasele ocazii în care Domnul li s-a arătat, pe parcursul a patruzeci de zile. Evanghelistul Luca o consemnează în Faptele Apostolilor 1, după ce Domnul Isus tocmai le spusese să aștepte în Ierusalim până când vor primi Duhul Sfânt.
Ceea ce voiau cu adevărat ucenicii să știe era dacă Mesia Cel înviat îi va elibera acum pe evrei de stăpânii lor romani. Avea Domnul de gând să-i facă din nou o națiune mare? Însemna aceasta o nouă epocă de aur pentru Israel? Cu siguranță, învierea Fiului lui David ar însemna o reiterare a epocii de aur a împărăției lui David și a gloriei lui Solomon!
Cred că Domnul Isus a fost consternat și S-a gândit: „După trei ani încă nu ați înțeles?!” Nu puneți la îndoială calendarul lui Dumnezeu, le spune Domnul. Mai degrabă, priviți dincolo de Ierusalim, dincolo de Iudeea și Samaria – până la marginile pământului. Planul lui Dumnezeu nu cuprindea doar pe Israel. Ierusalimul trebuia să fie punctul de plecare, nu scopul final.
Când Duhul Sfânt a fost revărsat în cele din urmă la Cincizecime, nu a declanșat imediat explozia misiunii pe care ne-am fi putut-o imagina. Citind cu atenție în Faptele Apostolilor, aflăm că, și după ce au primit ceea ce numim Marea Trimitere, au fost necesare alte experiențe de extindere a minții în următorul deceniu pentru a-i scoate pe ucenici din mentalitatea lor etnocentrică de „noi/ei”, „evrei/neamuri”.
Cercetătorii ne spun că au trecut mai mulți ani înainte ca Petru să viziteze casa lui Corneliu, convins de mai multe intervenții supranaturale. Acea vizită este datată în general în jurul anilor 37-40 d.Hr.
Acolo a fost uluit să fie martor la revărsarea Duhului Sfânt peste neamurile necircumcise (Faptele Apostolilor 10). Abia atunci a început Petru să realizeze că Evanghelia și botezul Duhului erau atât pentru evrei, cât și pentru neamuri. Dar, își făcea griji, cum le va explica aceasta credincioșilor din Ierusalim?
Abia după experiența lui Petru din Cezareea a fost plantată prima biserică de ne-evrei din lume în Antiohia de către evangheliști nord-africani necunoscuți din Cirene. A trecut un deceniu înainte ca biserica primară să ia în serios ultimele porunci ale Domnului Isus de a merge în toată lumea!
Naționalismul evreiesc, cu alte cuvinte, a înfrânt misiunea bisericii primare către toate popoarele timp de un deceniu întreg. Cât de seducător este să credem că planul lui Dumnezeu este să facă din națiunea noastră una mare! Câtă distragere a atenției de la misiunea universală a bisericii!
Trăim într-o perioadă de naționalism în creștere, care influențează pe mulți creștini. Partidele de extremă dreapta din Europa atrag mulți alegători creștini cărora le promit să restaureze o moștenire iudeo-creștină pierdută.
Uneori, acest sprijin capătă o identitate incendiară de „naționalism creștin”. Susținătorii naționalismului creștin cred că protejează rolul lui Dumnezeu în viața publică sau apără valorile morale pe care le consideră provenite din Scriptură.
Naționalismul creștin este o ideologie politică ce îmbină identitatea creștină cu identitatea națională. Acesta arată mai multă preocupare pentru păstrarea propriului „trib” și a identității naționale decât pentru împărtășirea Evangheliei cu alte etnii. A fi un cetățean „adevărat” este legat de a fi un un anumit tip de creștin. Aceasta a luat diverse expresii de-a lungul istoriei. Un italian sau un austriac bun era același lucru cu a fi catolic. În multe națiuni ortodoxe, a fi grec, român, rus, bulgar înseamnă a fi ortodox.
Atât în Marea Britanie, cât și în SUA astăzi, naționalismul creștin a devenit o influență politică semnificativă care atrage alegătorii creștini. Deși împrumută limbajul creștin, este vorba mai mult despre politică și cultură decât despre creștinismul autentic, așa cum a fost propovăduit de Domnul Isus. Atunci când credința devine un instrument al naționalismului, spun criticii, încetează să mai fie credință și înăbușă imperativul misiunii.
Creștinismul, în esență, înseamnă loialitate față de Domnul Hristos, nu față de vreo națiune pământească (Filipeni 3:20). Domnul Isus a respins în mod constant puterea politică și naționalismul (Ioan 18:36: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”). Viziunea Noului Testament despre Biserică este multi-etnică și globală, nelegată de vreo țară sau grup etnic (Apocalipsa 7:9).
În această săptămână, în Europa, comemorările sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial, acum optzeci de ani, ne amintesc de distrugerea cauzată de naționalismul rampant. Astăzi, într-o lume a autocrației și a naționalismului în ascensiune, trebuie să îmbrățișăm valori noi de egalitate, solidaritate, căutarea binelui comun, reciprocitate, interdependență, demnitate umană și libertate.
Trebuie să ne angajăm din nou față de porunca Domnului Isus de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele și de a mărturisi adevărul Său în fața tuturor popoarelor.
Articol publicat de evangelicalfocus.com, tradus și adaptat