În timp ce comemorăm Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, merită să reflectăm asupra celor cinci teme cheie care o definesc: Sola Scriptura (doar prin Scriptură); Sola fide (doar prin credință); Sola gratia (doar prin har); Solus Christus (doar Hristos mântuiește); și Soli Deo Gloria (slavă numai lui Dumnezeu).
Ne amintim constant de aceste teme, deoarece ele ilustrează admirabil ce este credința evanghelică. A le afirma înseamnă a declara că suntem evanghelici. Toate sunt la fel de relevante, dar în zilele noastre, „sola fide (doar prin credință)” este cea mai pertinentă, deoarece le rezumă magnific pe celelalte: modul în care Scriptura arată că suntem mântuiți prin har, în Hristos și spre slava lui Dumnezeu. Tocmai aceasta este ceea ce ne învață Biblia, în cuvintele lui Pavel către Romani:
„Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii – şi anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinţei. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” (Romani 3.21-28)
Credința este suficientă pentru mântuire, deoarece ne aduce toate darurile lui Dumnezeu în Hristos. Pavel contrastează invariabil credința cu faptele: „Noi suntem iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” (Galateni 2:15-16)
În Scriptură, mântuirea numai prin credință este opusă mântuirii prin fapte: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9)
Pentru Pavel, faptele bune reprezintă încercarea omului de a se mântui pe sine. Însă chiar dacă sunt făcute din dragoste și cu ajutorul lui Dumnezeu, faptele omului nu pot fi niciodată o bază solidă pentru a sta înaintea unui Dumnezeu Sfânt care cere perfecțiune.
Probabil cel mai frapant text pentru cei care cred că pot fi mântuiți prin propriile fapte este Romani 4:5: „pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.
Pavel ne învață că Dumnezeu mântuiește pe cei ce nu fac fapte. Dumnezeu îi socotește neprihăniți pe cei nelegiuiți prin credință. Apostolul afirmă categoric că faptele nu ne socotesc neprihăniți. Nu putem fi declarați neprihăniți înaintea lui Dumnezeu prin ceea ce facem, deoarece suntem cu toții păcătoși. Este semnificativ faptul că Pavel afirmă mai întâi universalitatea păcatului înainte de a menționa că suntem mântuiți doar prin credință:
„După cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.” (Romani 3:10-18).
Confruntat cu un astfel de catalog al răutății umane, care ne dovedește vinovăția înaintea lui Dumnezeu, Pavel nu poate decât să concluzioneze că „nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii” (Romani 3:20).
Faptele înseamnă meritul uman, care nu există pentru că suntem cu toții răi. Prin credință înseamnă, așadar, „fără niciun merit”. Pavel afirmă în Efeseni 2:8 că până și credința este un dar nemeritat al harului lui Dumnezeu. Sunt faptele noastre așadar lipsite de valoare? Ele nu au valoare pentru mântuire, desigur, dar Scriptura le rezervă un loc important. Ele sunt ulterioare regenerării și dovada mântuirii noastre:
„ Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:8-10)
Prepozițiile sunt fundamentale pentru credința creștină. Suntem mântuiți nu numai prin fapte, ci pentru fapte. Credința care ne-a mântuit este cea care lucrează prin dragoste (Galateni 5:4). Forța motrice din spatele eticii creștine este recunoștința față de Dumnezeu pentru mântuirea care ne-a fost dată în Hristos. Pavel afirmă că am fost răscumpărați de Hristos pentru a deveni poporul Său, „plini de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14), adică un popor dedicat și hotărât să facă binele.
Dar importanța supremă a expresiei „sola fide” constă în faptul că ne conduce să ne uităm la Hristos, și nu la noi înșine, pentru mântuire (Fapte 4:12). Mântuirea nu vine din noi înșine, ci din ceea ce a făcut Hristos pentru noi și depinde exclusiv de Cel care ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi pe cruce. (Galateni 2:20)
Dacă, așa cum spunea C. S. Lewis, problema noastră este interesul constant și sufocant pentru noi înșine și egoismul nostru înnăscut, numai credința ne scoate din noi înșine, astfel încât să putem contempla slava inefabilă a Domnului Isus Hristos, Domnul slavei (1 Corinteni 2:8).
Suntem mântuiți prin meritele infinite ale lui Hristos, nu prin ale noastre. A fi mântuit înseamnă a fi captivat de persoana și lucrarea lui Hristos. Credința implică asigurarea și certitudinea mântuirii. Aceasta este slava credinței evanghelice, care a fost redescoperită în timpul Reformei din secolul al XVI-lea. Confruntată cu incertitudinea mântuirii care venea odată cu dependența de indulgențe, Reforma a afirmat certitudinea mântuirii prin Hristos:
„Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8:38-39) Acesta este harul lui Dumnezeu, în care stăm neclintiți.
În cerul nou și pământul nou pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru biserica Sa, credința va fi înlocuită de vedere, dar scopul va fi același: „A Celui ce șade pe tron și a Mielului fie lauda, cinstea, slava și puterea în vecii vecilor.” Apocalipsa 5:13
Articol publicat de evangelicalfocus.com, tradus și adaptat