Probabil mulți dintre noi am auzit într-un moment sau altul afirmația conform căreia smerenia este singura virtute pe care, dacă credem că o avem, înseamnă de fapt că nu o avem. Totuși, acest punct de vedere ar putea fi descurajant, deoarece orice virtute – inclusiv smerenia – este ceva menit să ne aducă bucurie în timp ce o practicăm.
Apostolul Pavel ne spune că evlavia are valoare pentru noi și în viața aceasta, nu doar în cea viitoare (1 Tim. 4:8). Sfințenia aduce beneficii temporale, nu doar avantaje veșnice. Pur și simplu, virtutea este auto-satisfăcătoare. Când facem binele, ne simțim bine că l-am făcut. Bunătatea precede – și în cele din urmă duce la – fericire.
Există și o atenționare textuală. Domnul Isus a spus că El este „blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29). Pavel le-a spus bătrânilor din Efes că, în timp ce era printre ei, i-a slujit Domnului „cu toată smerenia” (Fapte 20:19). Atât Domnul Isus, cât și Pavel au atras atenția asupra smereniei lor.
Ca multe virtuți, smerenia nu este definită în Biblie, ci mai degrabă aceasta este descrisă. Pavel le spune filipenilor: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi.” (Filipeni 2:3) Apoi citează întruparea lui Hristos ca exemplu suprem de smerenie. Isus, suferind, s-a smerit până la moarte.
Mândria se manifestă în multe moduri. Unele sunt evidente. De exemplu, a ne lăuda singuri și a ne exalta calitățile, mai ales pe cheltuiala altuia; a pune pe primul loc propriile nevoi; a suprima părerile altora, a le arăta dispreț, critică sau judecată; a afișa un aer de importanță personală; a insista pentru a avea ultimul cuvânt într-o dispută – acestea sunt întotdeauna eforturi care îi coboară pe alții.
Alteori, simptomele mândriei sunt atât de subtile încât nu sunt neapărat sesizabile. Repulsia de a fi corectat, de a admite greșala, de a cere scuze sau de a ierta, sunt toate refuzuri de a lua o poziție inferioară. Ori de câte ori suntem disprețuiți – sau alții sunt ridicați pe cheltuiala noastră – mândria se luptă pentru a ne aduce din nou în frunte.
În fiecare caz, smerenia face contrariul. Oamenii umili nu se pun în centrul atenției, ci fac loc altora. Le lipsesc pretențiile și se laudă cu alții, nu cu ei înșiși. Sunt educabili, sunt dispuși să accepte sfaturi și să primească corectări fără defensivă.
Isus a fost exemplul nostru suprem de smerenie. S-a coborât și S-a smerit. În calitate de slujitor umil al omenirii, El s-a concentrat mai întâi pe nevoile altora, murind pe cruce alături de criminalii comuni, în numele nostru. Urmând exemplul lui Isus, într-o zi vom putea să-I spunem Domnului: „Te-am slujit cu toată smerenia”.
Articol publicat de str.org, tradus și adaptat