Crăciunul este Sărbătoarea în care lumina Nașterii Mântuitorului risipește întunericul lumii, iar bucuria de a fi împreună în pace pe pământ ne încălzește inimile. Însă în Ucraina, nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Cu toate acestea, pastorul Igor Bandura a găsit o modalitate de a sărbători venirea Prințului păcii.
Pe 19 decembrie 2025, în al patrulea an al războiului din Ucraina, pastorul împărtășește din Irpin, un oraș care știe deja ce înseamnă războiul: case în ruine, morminte în curțile din față și mii de oameni care au pierdut totul. „Și totuși, noi aprindem din nou lumânările. Pentru că suntem creștini. Și pentru noi Adventul nu înseamnă doar așteptarea Crăciunului. Este momentul să privim direct spre întuneric și să-i spunem: „Tu nu ai ultimul cuvânt.”
Acum trei ani, în timpul primului Advent din timpul războiului, o creștină, artista Natalia Șchuplyak, a pictat un tablou pe care l-a numit pur și simplu „Advent”. O iesle goală și o singură lumânare de Crăciun care așteaptă să fie aprinsă se află în centrul pânzei. În jurul ei ard alte patru lumânări, dar sunt în mod clar semne de război.
Prima lumânare este în tranșee, făcută dintr-o conservă de tablă. Este lumânarea care încălzește mâinile soldaților în adăposturile de lângă Myrnohrad. Pâlpâie, fumegă, dar nu se stinge niciodată.
A doua este aprinsă de o fetiță undeva într-o gară sau într-un adăpost antiaerian. Ea ține lumânarea cu ambele mâini, ca și cum s-ar teme că vântul ar putea răpi și ultima căldură a unei case care nu mai există.
A treia este o lumânare de pe un mormânt. Liniștită, constantă și iremediabil de calmă. Acum există mii de lumânări, în fiecare cimitir și în fiecare curte unde a fost îngropat un fiu, un soț, o fiică sau uneori o familie întreagă. Aceste lumânări ard chiar și atunci când nu mai rămâne nimeni să plângă în hohote.
A patra este o lumânare de rugăciune, așezată într-o biserică parțial în ruine, care a supraviețuit cumva și arde neîncetat. Probabil că mai arde pentru că rugăciunea nu se oprește niciodată.
În final, artista a reprezentat în centru ieslea goală. Întrebarea tăcută, dar arzătoare, pe care ne-o punem de patru ani este: Doamne, unde ești?
În timpul acestui război am înțeles pentru prima dată că Adventul poate fi întunecat. Dar lumina lui Hristos se naște nu doar în catedralele europene confortabile, pe acordurile „Nopții sfinte”, ci și în pivnițe, unde cântecele de leagăn sunt înlocuite de explozii, iar bradul de Crăciun este o lumânare făcută dintr-o conservă.
Și acum, în 2025, în timp ce în Europa răsună colindele în centre comerciale și în patinoare, eu nu mai pot asculta aceste melodii așa cum o făceam odinioară.
Acum, ele sună diferit pentru mine. Nu mai este vorba doar despre lumină și căldură. Este vorba despre cum lumina străpunge fumul bombelor. Despre cum bucuria poate coexista cu durerea. Despre cum, chiar și atunci când totul în jur se destramă, clopotele nu amuțesc.
Acum, aud cum plânsul mamelor pentru fiii lor îngropați îneacă clopotele. Aud vuietul obuzelor întrerupând melodia festivă. Aud strigătele răniților și tăcerea caselor distruse alungând Crăciunul departe, ca și cum ar fi devenit nepotrivit într-o lume în care auzim „sirenă de raid aerian” în loc de „Cu bucurie să cântați”.
Războiul pare să ne fure însăși posibilitatea sărbătoririi. Pune realitatea brutală a suferinței deasupra veștii tandre a unui Prunc într-o iesle. Melodiile colindelor se îneacă în durere, ca și cum Crăciunul însuși s-ar retrage în întunericul pe care ni l-a adus acest război.
Dar chiar în acel moment, mă uit din nou la tabloul Nataliei. La acele patru lumânări „plăpânde” și la ieslea goală din mijlocul lor. Și înțeleg: Crăciunul nu a însemnat niciodată că totul va fi bine. A venit în lume exact când totul era întunecat: într-o țară ocupată, sub o stăpânire străină, într-un grajd rece, la oameni care pierduseră deja aproape totul.
Prin urmare, chiar și atunci când plânsul mamelor îneacă melodiile colindelor, chiar și atunci când războiul încearcă să împingă Crăciunul în afară, lumina tot străpunge fumul.
Așa că, de Crăciunul acesta, când auziți colindele, opriți-vă și amintiți-vă de fetița cu lumânarea de la gară. Amintiți-vă de lumânarea din șanț care încălzea degetele înghețate ale unui soldat. Amintiți-vă de ieslea goală și de întrebarea pe care o purtăm în inimile noastre de patru ani. Și rugați-vă: „Vino, Doamne Isuse, cât mai curând!” Căci lumina strălucește în întuneric, și întunericul n-a biruit-o. Încă arde, chiar și prin fum. Chiar și aici, în Ucraina.”
Articol publicat de cne.news, tradus și adaptat