Paștele este cel mai extraordinar eveniment din istoria lumii. Un învățător evreu dintr-o provincie îndepărtată a Imperiului Roman a fost executat public și pus într-un mormânt împrumutat. Dar, trei zile mai târziu, a înviat și a fost văzut de sute de martori (1 Cor. 15:5-8).
Desigur, Dumnezeu mai adusese oameni înapoi din moarte și înainte, prin profeții Ilie, Elisei și prin Domnul Isus însuși. Dar toți au murit din nou în cele din urmă. Ceea ce nimeni nu mai făcuse vreodată era să iasă dintr-un mormânt, să se arate prietenilor săi cei mai apropiați într-un trup glorificat, să mănânce împreună cu ei și apoi să se înalțe la cer (Faptele Apostolilor 1:9-11). În toate sensurile cuvântului, ceea ce a făcut Domnul Isus a fost extraordinar.
Și totuși, într-un sens mai profund, evenimentele din prima dimineață de Paște au fost cel mai normal lucru care s-a întâmplat în istoria umanității.
Motivul pentru care nu recunoaștem acest lucru este că ne-am obișnuit să trăim într-o lume în care totul moare. De la plante la animale și de la bacterii la insecte, tot ceea ce trăiește moare în cele din urmă. Aproape fiecare om care a trăit vreodată a murit deja. Din păcate, dacă nu se va întâmpla al doilea cel mai extraordinar eveniment din istorie în timpul vieții noastre (adică a doua venire a lui Hristos), și eu și dvs vom muri. Moartea și descompunerea par a fi condițiile de bază pentru fiecare ființă vie din univers.
Când Dumnezeu a terminat de creat lumea, a privit tot ce făcuse și le-a numit „foarte bune” (Gen. 1:31). Nu s-a pus nicio dată de expirare pe viețile oamenilor care purtau chipul Său.
De unde a venit atunci moartea? După cum ne spune Pavel, ea a venit prin păcat: „după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Rom. 5:12). Moartea a intrat în lume ca o corupție care a penetrat creația bună a lui Dumnezeu. Ne-am obișnuit atât de mult cu această stare de stricăciune, încât am confundat-o cu ordinea naturală a lucrurilor.
Când auzim povestea despre cum Dumnezeu Tatăl L-a înviat pe Fiul Său Isus din morți, poate părea că El introduce ceva nou în lume. Dar firul narativ al Scripturii (creație, cădere, răscumpărare, creație nouă) clarifică faptul că ceea ce se întâmpla cu adevărat era restaurarea planului inițial. În loc să vedem învierea ca pe o excepție ciudată a lui Dumnezeu de la regulile universului, ar trebui să o vedem ca pe o reafirmare a regulilor de către Dumnezeu. Acestea erau regulile care existau de la începutul timpurilor până la căderea din Geneza 3.
De aceea, învierea este atât extraordinară, cât și normală. Imaginați-vă că nu ați văzut niciodată o boală, iar într-o zi ați întâlnit-o pentru prima dată. Nu ați spune: „A, deci așa ar trebui să funcționeze corpurile.” Nu, ați recunoaște imediat că ceva a mers teribil de rău. Din cauza păcatului, așa cum spune Cornelius Plantinga Jr., lumea „nu este așa cum ar trebui să fie”. Învierea este restabilirea setării implicite pentru viață într-o lume creată pentru a fi „bună”.
Biblia prezintă în mod consecvent moartea ca pe un dușman, mai degrabă decât ca pe un fenomen natural. Pavel o spune clar în 1 Corinteni 15:26: „Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea.” Evrei 2:14-15 ne spune, de asemenea, că Domnul Isus S-a întrupat tocmai pentru ca „prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii”, eliberându-i pe cei care erau „supuşi robiei toată viaţa lor”.
Apocalipsa 20:14 ne dezvăluie că moartea însăși va fi aruncată în iazul de foc pentru a fi distrusă. Întreaga poveste a păcatului și a morții se rezolvă în Apocalipsa 21:4, unde Dumnezeu șterge orice lacrimă și „moartea nu va mai fi”. De la început până la sfârșit, Scriptura tratează moartea ca pe o forță de ocupație care trebuie combătută, învinsă și, în cele din urmă, distrusă.
Iar Paștele este dimineața în care moartea a început să moară.
A vedea învierea ca fiind ceva obișnuit și moartea ca fiind ceva anormal poate redefini speranța noastră creștină. Dacă ne gândim la înviere ca la ceva ce Dumnezeu face în afara caracterului Său, ceva total străin de modul în care funcționează lumea, atunci speranța noastră poate să pară o iluzie. Ne face să ne întrebăm dacă ateii au dreptate când susțin că ne punem credința într-un miracol care contrazice modul în care ar trebui să funcționeze lucrurile.
Dar dacă învierea este de fapt adevărata natură a realității, dacă este logica profundă a creației pe care moartea a ascuns-o doar temporar, atunci speranța nu este o formă de optimism irațional.
Așa cum scria C. S. Lewis în eseul său, „Greutatea gloriei”, dorul nostru de paradis nu este un semn de iluzie, ci de dezrădăcinare. Simțim dorul de „țara noastră îndepărtată” pentru că am fost creați pentru lumea pe care Paștele o face posibilă. Dorul existențial de casă pe care îl simțim este dovada că avem într-adevăr o casă. Nu visăm la o lume care nu a existat niciodată; tânjim după cea pe care am pierdut-o. Și este o lume pe care Dumnezeu a promis că o va readuce.
Dacă ascultați aceste cugetări în apropiere de Duminica Paștelui, să știți că speranța acestei zile nu este în zadar. Nu este o idee frumoasă care s-ar putea prăbuși sub greutatea vieții reale. Această speranță este pentru viața reală, pentru viața care a fost întotdeauna destinată nouă, care revine în universul nostru distrus.
Lumea pe care o vedeți în jurul dvs, suferindă, bolnavă, distrusă, nu este ultimul cuvânt. Epoca în care trăim este doar lunga întrerupere pe care o numim căderea. Paștele pare extraordinar doar pentru că este prima dată în toată istoria umanității când cineva a ieșit dincolo de moarte și a proclamat: „Așa arată normalitatea”.
Și într-o zi, datorită acelei prime dimineți de Paște, aceia dintre noi care aparținem lui Hristos ne vom întreba cum de am confundat întreruperea cu întreaga poveste.
Articol publicat de thegospelcoalition.org, tradus și adaptat