Pe 15 iunie anul acesta, s-a sărbătorit Ziua Internațională a Tatălui, o sărbătoare care a fost stabilită să fie ținută la nivel mondial în a treia duminică din iunie.
Autorul articolului publicat de cbn.com împărtășește din experiența personală. „Ziua Tatălui îmi amintește de o după-amiază când, cu mulți ani în urmă, mi-am dus băieți mici la magazin ca să le cumpăr încălțări. A fost amuzant pentru ei să probeze o mulțime de pantofi de diferite modele și să fie împreună cu tatăl lor la cumpărături. În final, am găsit pentru fiecare câte o pereche de pantofi confortabili.
După ce am plătit, ne-am îndreptat spre ieșire. Am încercat să-i țin de mână, dar a fost în zadar. Unul a alergat înaintea mea, iar celălalt a rămas în urmă. Cel mai mare a ieșit primul afară și a rămas nemișcat. M-am întrebat de ce s-a oprit atât de brusc. Câteva clipe mai târziu, am ieșit și eu și a trebuit să mă opresc. Apoi, cel mic, cântând și țopăind în timp ce ieșea din magazin, a amuțit imediat când a ieșit afară.
Eram cu toții nemișcați dintr-un singur motiv: soarele. Era atât de strălucitor încât ne-a obligat pe fiecare să ne oprim din mers, să închidem ochii și să ne protejăm fețele. Era în jurul prânzului, iar soarele era atât de puternic încât nu puteam vedea încotro mergem. Băieții au strigat: „Tati, ce strălucitor e!” Înaintând spre parcare, băieții au avut un avantaj: pe mine. Cu câteva momente înainte, nu s-ar fi gândit să mă țină de mână. Însă acum, am simțit cum mânuțele lor le căutau pe ale mele. În timp ce ne-am unit toți trei, fiul meu cel mare a spus: „Tati, te voi ține de mână și voi ține ochii închiși”. A fost o idee bună. Fratele lui mai mic a declarat aceeași strategie.
Băieții nu aveau nicio idee că și tatăl lor avea o provocare. Ca adult însă, puteam să mă adaptez și să merg cu ei spre mașină. Ceea ce aveam nevoie era încrederea lor. Încredere în mine, tatăl lor. În timp ce mergeam mână în mână, am fost mișcat de credința pe care băieții și-au pus-o în mine. Cu ochii închiși, m-au ținut strâns de mână, rugându-mă să-i conduc. Tatăl nostru ceresc dorește aceeași încredere din partea noastră.
Noi ne străduim pe cont propriu să facem față lucrurilor, dar… Domnul Isus a spus: „despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Așadar, de ce încercăm să înfruntăm căldura mistuitoare, arzătoare a anxietăților și a problemelor noastre fără să-L strângem de mână pe Tatăl ceresc?
Fiii mei și-au dat seama repede că sunt neajutorați. Nu puteau merge mai departe fără să mă țină de mână. Este atât de simplu: un copil își pune mâna lui fragilă în mâna puternică a tatălui său. Și noi ar trebui să facem la fel cu Tatăl nostru ceresc. Este în regulă să întindem mâna cu o oarecare ezitare – deoarece este dificil să renunțăm la control. Totuși, atunci când ne eliberăm de strânsoarea în care ne înfășoară temerile și imperativul deciziilor și, în schimb, ne punem încrederea în călăuzirea Domnului Isus, înțelegem ce promite Domnul în Cuvântul Său:
„Eu, Domnul Dumnezeul tău, te învăţ ce este de folos şi te călăuzesc pe calea pe care trebuie să mergi!” (Isaia 48:17)
Întindeți-vă mâna către Domnul și lăsați-L să vă conducă, chiar dacă ochii dumneavoastră sunt încă închiși.
Articol publicat de cbn.com, tradus și adaptat