Cu mulți ani în urmă, scriitorul și profesorul Carl Trueman a scris una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, intitulată „Ce pot cânta creștinii nefericiți?” În aceasta, Trueman pledează pentru necesitatea includerii cântărilor de jale (în special din Psalmi) în închinarea colectivă a bisericii. El scrie: „O dietă de coruri și imnuri mereu vesele creează inevitabil un orizont nerealist al așteptărilor, care vede viața creștină ca pe o lungă petrecere triumfalistă în stradă, un scenariu teologic incorect și dezastruos din punct de vedere pastoral, într-o lume a indivizilor zdrobiți.”
Ceea ce spune Trueman sună adevărat. Viața într-o lume căzută este plină de greutăți și lupte, iar viața creștină nu este, cu siguranță, o lungă petrecere triumfalistă. Biblia nu se ferește să vorbească despre acest lucru. Viața este adesea dureroasă. În această realitate, ce responsabilitate poartă pastorul în liturghia și învățătura bisericii?
Adevărul este că oamenii vor suferi, aceasta nu este o noutate. Când și cum vor suferi, numai Domnul știe, în suveranitatea Sa. Deși, fără echivoc, vom sluji oamenilor în mijlocul suferinței și după venirea ei, trebuie să-i pregătim dinainte pentru ea.
Mark Vroegop reflectează asupra acestui lucru. Privind înapoi la o perioadă grea pentru el și soția sa, el scrie: „Acum văd că elementul care lipsea din durerea noastră era familiaritatea cu lamentația, vorbirea sinceră și deschisă cu Dumnezeu în luptele vieții.” A plânge și a te lamenta este atât potrivit, cât și de ajutor atunci când vine suferința.
Iată trei moduri în care pastorii pot și ar trebui să includă lamentația în viața bisericii, astfel încât poporul lui Dumnezeu să aibă cuvinte potrivite atunci când durerea și suferința îl lovesc.
- Cântați cântece de lamentație. O trecere rapidă în revistă a posturilor populare de radio creștin relevă faptul că majoritatea cântecelor difuzate sunt optimiste. Este de înțeles; Evanghelia aduce bucurie și vești bune. Și totuși, după cum observă Trueman, condiția umană rămâne profund distrusă.
Nu este greșit să cântăm cântece vesele. Dar dacă bucuria este tot ceea ce cântăm, riscăm să oferim o viziune trunchiată asupra vieții într-o lume căzută. Cartea de cântări a lui Domnului Isus era Psaltirea, iar genul cel mai frecvent al acesteia este lamentația.
Trueman observă din nou: Psalmii, cartea de cântări a Bibliei, au dispărut în mare parte din peisajul evanghelic contemporan… Psaltirea este plină de plângeri, lamentații, de sentimente de tristețe, nefericire, chin și zdrobire. În cultura occidentală modernă, acestea pur și simplu nu sunt emoții cu prea multă credibilitate: desigur, oamenii încă le simt, dar a recunoaște că ele sunt o parte normală a vieții de zi cu zi echivalează cu a admite că ai eșuat în societatea de astăzi, axată pe sănătate, bogăție și fericire.
Includerea cântecelor de lamentație în liturgia bisericii are un efect profund: le oferă oamenilor cuvinte pe care să le cânte atunci când viața este grea. Aceste cuvinte pătrund adânc, echipându-i pe credincioși să cânte în mijlocul durerii, în loc să tacă în fața ei.
- Propovăduiți jalea, din cărți precum Iov, Habacuc și Plângerile lui Ieremia, în care sfinții sunt sinceri cu privire la ceea ce simt. Predarea acestor texte le arată enoriașilor că lamentația nu este ceva anormal. Le oferă cuvinte pentru a se ruga atunci când se află în durere, confuzie sau pierdere. Îi învață că sinceritatea înaintea lui Dumnezeu nu este lipsă de respect și că Dumnezeul care ascultă poate face față strigătelor noastre. Când le lipsesc cuvintele, pot deschide Psaltirea și se pot ruga cu ceea ce Dumnezeu le-a dat deja.
- Prezentați sfinți care au suferit cu onestitate. În cele din urmă, pastorii ar trebui să prezinte viețile sfinților, din trecut și prezent, care au suferit cu sinceritate și credință. Acest lucru se poate realiza prin ilustrații în predici, în cărți, în postări pe rețelele de socializare și alte forme de învățătură. Arătați cum sfinți de seamă de-a lungul veacurilor au suferit, și-au consemnat sentimentele sincere și ne-au lăsat moștenire operele lor.
Luați în considerare scrierile lui Augustin din Confesiuni, în care plânge pierderea mamei sale, scrisorile lui Jean Calvin către un prieten când i-a murit soția sau lamentările lui Martin Luther cu privire la moartea fiicei sale iubite. Acești sfinți ne arată că este posibil să fii credincios și îndurerat, încrezător și confuz, bucuros și în doliu, toate în același timp.
Oamenii vor suferi. Aceasta este o realitate inevitabilă a vieții într-o lume căzută, între cele două veniri ale lui Hristos. Să fim sinceri cu ei în privința aceasta. Să-i echipăm dinainte cu cuvinte pentru rugăciune și cântare, astfel încât chiar și în tristețe să se poată întoarce spre Dumnezeu cu speranță, așteptând cu nerăbdare ziua în care toate lucrurile rele vor dispărea.
Articol publicat de ftc.co