Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. (Romani 8:22)
Cu toții știm că omul vine pe lumea aceasta plângând. Când suntem mici, bebeluși, plângem frecvent – de obicei din cauza unei dureri, a foamei, oboselii sau a unui inconvenient temporar care ne smulge din simpla minune a copilăriei. Și apoi, în ciuda bogăției și a frumuseții vieții, pe măsură ce înaintăm în vârstă, continuăm să plângem, dar mai liniștit. Oftăm și gemem în inima noastră când vedem că lumea în care ne-am născut este infectată de rău. Durerea, boala, abuzul, suferința și singurătatea ne afectează – și nu putem scăpa de faptul că, deși lumea în care trăim este o minune, ea este și frântă. Nu putem scăpa de moarte; ea așteaptă la pândă, ca o reamintire a faptului că ceva nu este în regulă. Și așa, noi, oamenii, plângem și gemem împreună cu restul creației.
De fapt, viața ne invită să ne obișnuim cu practica biblică a plângerii! O treime din psalmi sunt plângeri, iar multe alte rugăciuni de lamentare sunt împrăștiate prin toată Biblia.
Plângerile sunt strigăte de tristețe și disperare. Sunt rugăciuni sincere către Dumnezeu, care exprimă durerea profundă cauzată de lumea zdrobită de păcat. Dar, cel mai important, plângerile transmit și dorul nostru de a ne întoarce către Dumnezeu în rugăciune. Ele exprimă încrederea noastră în Dumnezeu chiar și atunci când El nu poate fi văzut sau simțit, când suntem în disperare, confuzie și durere.
În Psalmul 13, de exemplu, David strigă frustrat către Dumnezeu: „Până când voi avea sufletul plin de griji şi inima plină de necazuri în fiecare zi? (v. 2) Apoi continuă foarte diferit, câteva rânduri mai târziu: „Eu am încredere în bunătatea Ta, sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale”. (v. 5) Psalmistul pare ambiguu în emoțiile sale amestecate, dar este autentic și încrezător. El își îndreaptă tristețea către Dumnezeu.
Ca și scriitorii biblici, plângem pentru că suferim sau suntem profund tulburați de suferința altora. Dar plângem și pentru că știm că Dumnezeu este suveran și bun. Știm că promisiunile Lui sunt adevărate. Deci, ne întoarcem la El. Ne întindem mâna către El, nu neapărat pentru răspunsuri, ci pentru prezența Lui. Plângerile din Scriptură par să ne transmită în mod misterios adevărul profund că Dumnezeu, în general, nu îi salvează pe oameni din suferință, ci mai degrabă dorește ca ei să-L invite în viața lor când trec prin necaz.
Adevărata plângere ar trebui să includă și întristarea pentru păcat. Nu ar trebui să ne lamentăm de ceea ce este greșit în afara noastră, fără să ne plângem și greșelile personale. Toată suferința și tragedia ne amintesc că această lume geme sub greutatea păcatului. Pocăința este necesară pentru că, în general, păcatul și suferința sunt legate. Ca și copii ai lui Dumnezeu și urmași ai lui Isus, ne întristăm pentru păcat, dar, în același timp, tânjim după bucuria din împărăția viitoare.
Plângerea este pentru toată lumea! Cu toții avem nevoie și dorim mângâierea și comuniunea lui Dumnezeu. Și, deși aceste binecuvântări sunt împletite cu durere, ele vin în viața noastră pe măsură ce ne întoarcem către Domnul. Atunci El poate începe să răscumpere acea durere și să o transforme în ceva care poate fi folosit pentru a aduce vindecare în noi și, prin noi, către alții.
Dacă vă aflați într-un sezon întunecat de rugăciuni fără răspuns, sunteți triști, supărați sau îngrijorați din cauza situațiilor vieții, sau nu sunteți sigur cum să vă exprimați frustrarea sau dezamăgirea față de Dumnezeu… plângerea este pentru dumneavoastră. Este o invitație scripturală de a aduce Domnului tot ceea ce este în inima dvs., indiferent cum va ieși. Tatăl ceresc vă iubește și așteaptă cu răbdare, dorind să-I aduceți în rugăciune, tot geamătul și povara inimii.
Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit. (Psalmul 34:18)
Articol publicat de cbn.com, tradus și adaptat.