A emite judecăți pe baza a ceea ce vedem și a echilibra în tăcere balanța dreptății în mintea noastră este ceva ce mulți dintre noi facem fără să ne dăm seama. Observăm acțiunile celorlalți și le clasificăm instinctiv comportamentul. Adesea, această evaluare interioară ne ajută să ne descurcăm în viața de zi cu zi și, în anumite situații, chiar ne protejează.
Dar ce se întâmplă când aplicăm aceeași practică instinctivă în credința noastră?
Începem să ne măsurăm viața spirituală în același mod, ținând o evidență mentală a frecvenței la biserică, a orelor de slujire sau de voluntariat, a citirii Bibliei sau a timpului de rugăciune?
Autoarea articolului publicat de cbn.com împărtășește din experiența proprie. „A fost o vreme când slujeam la biserică 6-7 zile pe săptămână și, uneori, aveam mai multe evenimente și responsabilități într-o singură zi. Din păcate, cred că simțeam un sentiment de superioritate spirituală pentru că făceam toate aceste fapte bune pentru Domnul Isus. Deși slujirea mea era valoroasă pentru biserică, atitudinea mea nu era potrivită. Sfânta Scriptură ne amintește mereu că Dumnezeu nu este mișcat de performanța spirituală, ci de smerenie.
Domnul Isus abordează direct această atitudine a inimii în Luca 18:9-14. El relatează o parabolă celor care erau încrezători în propria lor neprihănire și îi priveau de sus pe ceilalți. Doi bărbați merg la templu să se roage. Unul este un fariseu, respectat și aparent pios. Celălalt este un vameș, respins și disprețuit de societate.
Fariseul își enumeră cu încredere realizările religioase înaintea lui Dumnezeu. Postește în mod regulat. Dăruiește cu fidelitate. Îi mulțumește lui Dumnezeu că nu este ca ceilalți oameni. Rugăciunea lui este plină de comparații și de încredere în sine.
În schimb, atitudinea vameșului nu putea fi mai diferită. El stă la distanță, incapabil să-și ridice măcar ochii spre cer. Se bate în piept cu durere și Îi adresează Domnului o rugăminte simplă: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13)
Atunci Mântuitorul rostește un adevăr care răstoarnă judecata omenească: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:14)
Disciplinele spirituale sunt menite să ne apropie de Dumnezeu, mai degrabă decât să ne convingă că am câștigat aprobarea și favoarea Lui. Când încrederea noastră se bazează mai mult pe ceea ce facem noi pentru Dumnezeu decât pe ceea ce a făcut Domnul Hristos pentru noi, riscăm să adoptăm atitudinea mândră a fariseului.
Fie că L-ați urmat pe Hristos de mulți ani, fie că abia începeți să-I înțelegeți harul, smerenia rămâne poarta către o relație mai profundă cu El. Când venim la Tatăl cu o atitudine ca a vameșului, sinceri cu privire la nevoia noastră și dependenți în totalitate de mila Lui, descoperim că Dumnezeu ne întâlnește exact acolo unde suntem. Și din acel loc al smereniei, El ne apropie cu dragoste de Sine.”
Articol publicat de cbn.com, tradus și adaptat