Sfânta Scriptură ia în serios istoria – spre deosebire de toate celelalte scrieri sacre. De fapt, Biblia este sursa înțelegerii occidentale a timpului liniar. Dimensiunile trecutului, prezentului și viitorului nu sunt atât de evidente pe cât am putea crede.
Ați observat vreodată că atât Vechiul, cât și Noul Testament încep cu cărți despre trecut și se termină cu cărți despre viitor? În mijlocul ei, se află cărți care ne învață cum să ne angajăm mai eficient în prezent. Trecut, prezent și viitor.
Biblia ne echipează să fim oameni tridimensionali, înrădăcinați în trecutul lui Dumnezeu și concentrați pe viitorul lui Dumnezeu, astfel încât să putem fi implicați eficient în prezent.
Când conducătorii autocrați încep să politizeze și să revizuiască istoria, așa cum am fost obișnuiți să vedem în Rusia, iar acum, din păcate, în SUA, știm că suntem pe o cale periculoasă către tiranie. În regimurile totalitare, „uitarea organizată” este un fenomen larg recunoscut. Istoria revizionistă a fost o caracteristică a regimurilor comuniste, care doreau să modeleze înțelegerea și așteptările „noului om socialist” pentru a servi scopurilor statului. „Numai viitorul este sigur”, au glumit cinicii, „trecutul se schimbă constant”.
O expresie mai clară a „uitării organizate” în vremurile noastre seculare este pierderea conștientizării istorice cu privire la Europa, în general, și la rolul Bibliei și al narațiunii Domnului Hristos în modelarea culturii europene, în special.
Însă chiar și Richard Dawkins, binecunoscutul ateu militant, recunoaște că nu se poate înțelege istoria europeană fără cunoașterea creștinismului și a Bibliei.
Toți oamenii recunosc, fie că sunt religioși sau nu, că au o credință în ceva. Nimeni nu este cu adevărat un „necredincios”. Cu toții ne aducem convingerile în viața de zi cu zi. Deci, cum au modelat aceste credințe, creștine sau de altă natură, Europa de-a lungul secolelor?
Povestea orașelor europene reflectă povestea Europei. Primele trei secole după Hristos au fost dominate de credința catolică medievală, în care Biserica era singurul mijlocitor între Dumnezeu și umanitate. Secolele următoare au văzut o creștere constantă a lăcașurilor de închinare, a catedralelor și a mănăstirilor, ridicate atât în interiorul orașelor, cât și în afară, pentru a modela spiritualitatea cotidiană a locuitorilor continentului.
Toate acestea s-au schimbat în secolul al XVI-lea când vestul Europei a îmbrățișat Reforma Protestantă, începând din mai 1578. Aceasta a avut consecințe uriașe pentru libertatea de conștiință și de exprimare, viața bisericească, viața economică și incursiunile de explorare.
Rațiunea a susținut la început credința, după care a subminat-o, introducând epoca iluminismului în secolul al XVIII-lea, urmată de trei secole protestante.
De-a lungul celor trei secole liberale moderne sau seculare rămase, de la secolul XIX la secolul XXI, credința a continuat să încolțească împotriva necredinței, ca iarba care crește printre crăpăturile betonului, prin mișcarea Reveil (Trezire), prin neocalvinismul lui Kuyper și, cel mai recent, prin înființarea multor biserici migrante.
Articol publicat de evangelicalfocus.com, tradus și adaptat