„Nu este pace” este strigătul adresat către pacificatori într-o perioadă de violență de către Rețeaua pentru Pace și Reconciliere din SUA. Încă o dată, ne aflăm într-o lume cuprinsă de violență, care dorește să găsească o cale de urmat. Charlie Kirk, Melissa și Mark Hortman și lista continuă, cu tineri ale căror vieți au fost curmate în școli, universități și capele.
Dumnezeu a strigat prin profeți: „Leagă în chip ușuratic rana fiicei poporului meu, zicând: Pace! Pace! Și totuși nu este pace.” (Ieremia 6:14) În toată America, inimile sunt grele. Oamenii simt durere, furie, chiar disperare. Nu doar actele de violență îi apasă, ci și spiritul violenței care plutește greu în aer.
Și dacă suntem sinceri, simțim că avem doar două opțiuni în față: să alegem o tabără și să arătăm cu degetul spre cealaltă. Totuși, nu este viața mai mult decât un partizanat? Nu este viața umană sacră?
„Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său” (Geneza 1:26-27). Sfânta Scriptură proclamă imago dei, sacralitatea întregii omeniri: indiferent de etapa vieții, indiferent de rasă, cultură, naționalitate sau statut de imigrant, indiferent de clasa socială sau afilierea politică.
Dar America nu este prima națiune care se luptă cu diviziunea și violența. În fiecare epocă, omenirea s-a luptat cu nevoia primară de a se răzbuna, de a plăti pentru nedreptate. Totuși, așa cum ne-a învățat istoria, a răspunde violenței cu violență nu egalează niciodată lucrurile. Nu face decât să pregătească terenul pentru următoarea izbucnire.
„Am decis să rămân fidel iubirii”, a spus Dr. Martin Luther King Jr. „Ura este o povară prea grea de purtat.” Iar Mohandas Gandhi a replicat: „Ori de câte ori vă confruntați cu un adversar, învingeți-l cu iubire.”
Pentru noi, urmașii Domnului Hristos, chemarea este clară. „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu.” (Matei 5:9) Ca și creștini, trebuie să găsim drumul înapoi la Fiul Omului, să stăm la picioarele Lui, să învățăm de la El. Chemarea noastră supremă nu este către un steag sau un partid, ci către Păstorul sufletelor noastre. Simbolul nostru nu este o sabie, ci o cruce.
În fața unor vremuri din ce în ce mai periculoase, când frica și neîncrederea cresc, noi, urmașii Domnului Isus, trebuie să ne smerim și să ne angajăm față de chemarea supremă la împăcare. Calea Domnului Isus nu se potrivește cu un partid anume, de dreapta sau de stânga. Este o cale transcendentă, o cale înrădăcinată în Evanghelia păcii. Este o cale care îl arată pe Mântuitorul cu mâinile deschise, una care îi tratează pe vecinii noștri din culturi, clase sociale și credințe diferite cu respect și dragoste.
Acesta este un moment înfricoșător, dar unul oportun. Este momentul să renunțăm la ambițiile noastre și să ne angajăm din nou față de chemarea Împărăției Domnului Isus. Este momentul să învățăm de la Biserica aflată sub persecuție cum să iubim prin suferință, cum să arătăm unei lumi divizate speranța ancorată nu în politică, ci în Împărăția veșnică a Domnului Isus. Nădejdea noastră vie ne cheamă la vindecare transformatoare, reconciliere autentică și pace. Avem chemarea de a nu renunța niciodată la a ne iubi unii pe alții așa cum ne iubește Domnul Isus Hristos.
Articol publicat de evangelicalfocus.com, tradus și adaptat