Richard Wurmbrand, cunoscut pentru lupta obținerii drepturilor creștinilor persecutați din întreaga lume, a fost un adevărat urmaș al lui Hristos, dedicându-și viața slujirii lui Dumnezeu, propovăduind Cuvântul Lui înaintea a milioane de oameni. Deși a trecut prin suferințe de neimaginat, Richard a avut o bucurie deplină în Hristos, dovedind faptul că iubirea nu se termină odată cu durerea, ci mai degrabă este începutul ei.
Drumul pastorului Richard Wurmbrand pe calea credinței nu a fost unul bine conturat din copilărie, ci acesta a fost supus unui întreg proces… Din dorința de a-L căuta pe Dumnezeu, așa cum scrie în Matei 7:8 „Căci oricine cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate, i se deschide.”, viața lui de ateu evreu a luat o cu totul altă întorsătură din momentul în care a decis să facă un pas spre Isus. Acel pas a avut la bază o rugăciune, sub forma unei conversații cu Dumnezeu, în care tânărul ateu a rostit următoarele cuvinte: „Doamne, știu cu siguranță că Tu nu exiști. Dar dacă tu exiști, ceea ce contest, nu este de datoria mea să cred în Tine; este de datoria Ta să Te descoperi mie.”. Dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu a pornit din momentul în care Richard a primit o biblie de la un tâmplar ce petrecuse mult timp din viața sa rugându-se pentru ca viitorul pastor să-L primească în inima lui pe Isus ca Domn și Mântuitor. Rugăciunile erau îndreptate și către soția sa – Sabina Wurmbrand. Mai târziu, Richard a confirmat faptul că „Biblia pe care mi-a dat-o a fost scrisă nu atât în cuvinte, cât în flăcări de dragoste aprinse de rugăciunile sale.”.
Ulterior, prin călăuzirea Lui Dumnezeu, a avut ocazia să se împrietenească cu un pastor evreu – Isaac Feinstein, care a avut un rol important în viața sa, aducându-l mai aproape de Hristos și de trăirea unei credințe de neclintit. După cum scrie în Romani 1:16 „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului.”, Richard Wurmbrand a simțit că Dumnezeu îl cheamă pentru a se implica în slujire. Astfel, și-a dat seama că acea chemare a Lui Dumnezeu avea să se refere la evanghelizarea poporului evreu din România.
Cel de-al Doilea Război Mondial a însemnat prezența naziștilor în România, ceea ce a condus la moartea pentru Hristos a credincioșilor evrei, printre care s-a numărat și pastorul Feinstein. Conform articolului „Un martir pentru Mesia”, de pe site-ul israelmyglory.org, când naziștii au sosit, Richard, care locuia la București, l-a rugat pe Feinstein să părăsească zona în care trăia, pentru a fi în siguranță, dar Feinstein a răspuns: „Datoria păstorului este să moară împreună cu turma sa. Știu că mă vor omorî, dar nu pot să-i abandonez pe frații mei.”. Prin aceste cuvinte, Feinstein i-a transmis lui Richard o învățătură despre care doar citise în Ioan 10:11 „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun Își dă viața pentru oi.”, iar acum avea șansa să cunoască un om care trăiește acest lucru.
La câțiva ani distanță după finalizarea războiului, după instaurarea comunismului în România, a fost organizat Congresul Cultelor, în cadrul căruia mulți lideri creștini și-au părăsit credința, cooperând cu liderii comuniști și ignorând Cuvântul Lui Dumnezeu.
În cartea „Cu Dumnezeu în subterană”, Richard Wurmbrand relatează cuvintele rostite de soția sa, care au stat la baza deciziei lui finale cu privire la ceea ce urma să vorbească la acest Congres: „Ridică-te și spală această rușine de pe fața lui Hristos!”. În urma discursului ținut, Richard a fost răpit de poliția secretă, petrecând peste 14 ani în chinul și suferința închisorilor din Rahova, Jilava, sau Târgu Ocna.
„Poate exista iubire în suferință?”, aceasta este întrebarea esențială pe care Richard Wurmbrand, prin trăirea sa din închisorile comuniste, reușește să o clarifice printr-un răspuns care ia forma unor fapte ce denotă un curaj neobișnuit și o credință de neclintit. Conform cărții sale „Cu Dumnezeu în subterană”, acesta afirmă faptul că „Putem urî păcatul, iubindu-l în același timp pe păcătos.”.
Din dragoste și pentru dragoste, Richard Wurmbrand, s-a arătat de la început și până la sfârșit un om tare în Hristos, care și-ar proteja apropiații cu prețul vieții sale. Acesta a fost supus la diferite torturi: a fost lovit peste coapse sau în dreptul rinichilor, biciuit, amenințat cu cuțitul, silit să înghită apa care îi era turnată printr-o pâlnie, lovit și călcat în picioare, a fost lăsat în celulă cu doi câini-lup antrenați să sară și să mârâie la cea mai mică mișcare, obligat să mănânce din bolul în care urina, a fost stigmatizat cu fierul roșu, pus să semneze mărturisiri mincinoase despre propria persoană și multe alte torturi care au avut ca efect atât dureri fizice, cât și psihice. Conform scrierilor sale, cea mai grea tortură era așteptarea înainte de suprimare – „să zaci acolo, ascultând strigătele și plânsetele (altora), știind că peste o oră s-ar putea să-ți vină rândul.”. Deși i se spunea că nu este decât carne și că, în cele din urmă, nu va mai rezista, pastorul Richard Wurmbrand știa că „moartea nu e sfârșitul vieții, ci împlinirea ei; nu pieire, ci intrarea în viața veșnică.”. În închisoare, Richard Wurmbrand, a reușit să convertească foarte multe persoane la creștinism, totul datorită bucuriei depline pe care o avea în Hristos.
Într-o zi, Richard, a fost nevoit să dea o declarație, iar în aceasta a scris, printre altele, că-l iubește pe locotenentul care l-a închis în celulă ani de zile, l-a înfometat și bătut, afirmând „Mă hărțuiesc cu comunismul, fiindcă-i ateu, nu cu comuniștii.”. El a explicat cum Isus l-a învățat să-și iubească dușmanii, pentru ca, mai apoi, aceștia să-i devină frați în credință. Din tot ce scrisese Richard în declarație, locotenentul a fost mișcat când a citit că acesta îl iubește. Richard i-a explicat că există două forme de ateism, cei care spun: „Nu există Dumnezeu, așa că pot face răul după bunul meu plac.” și cei care zic: „Deoarece Dumnezeu nu există, eu trebuie să fac tot binele pe care l-ar face Dumnezeu dacă ar exista.”. În cartea sa „Cu Dumnezeu în subterană”, Richard scoate în evidență faptul că acele cuvinte i-au mers locotenentului direct la inimă, „a început să se gândească la Isus și să-L iubească”.
Închis și torturat, dar liber în Hristos, Richard Wurmbrand a scris numeroase poezii care, de multe ori, au devenit salvarea lui din starea fizică și psihică în care se afla… „[…]/ Nici eu nu mă întreb de-i drept să-Ți dau iubire./ Nu Te iubesc s-ajung eu mântuit./ Eu Te-aș iubi și-n veșnica nefericire,/ Și chiar de flăcări de-aș fi mistuit. […].”.
După ce a fost eliberat, Richard Wurmbrand i-a spus soției sale, printr-o deosebită înțelepciune dată de la Dumnezeu, următoarele: „Să nu crezi că am venit de la mizerie la fericire! Am venit de la bucuria de a fi cu Hristos în închisoare la bucuria de a fi cu El în familia mea. Nu de la străini vin, ci de la ai mei din închisoare la ai mei de-acasă.”. Este foarte interesant cum în tot timpul cât a fost liber, acesta s-a rugat: „Doamne, dacă știi că sunt închiși oameni pe care i-aș putea ajuta, suflete pe care le-aș putea aduce la mântuire, trimite-mă înapoi la închisoare! O voi îndura bucuros.”, iar Dumnezeu i-a auzit cererea… Astfel, într-o noapte, pastorul Richard Wurmbrand a fost arestat din nou.
După ce s-au terminat ultimii ani de închisoare, în 1964, Richard se reîntâlnește cu familia lui, care îl socotea mort. La rândul său, pastorul credea că soția sa, Sabina, și fiul său, Mihai, fuseseră arestați. Revederea a fost plină de bucurie! Richard a observat din tren că o mulțime de oameni așteptau pe peron cu flori în mână, iar mai apoi și-a dat seama că acea mulțime era biserica din care făcea parte, alături de familia sa.
Un an mai târziu, în 1965, pastorul Rihard Wurmbrand a fost răscumpărat de o organizație creștină norvegiană cu 10.000$. Astfel, în anul 1966, acesta emigrează împreună cu familia în Statele Unite ale Americii, unde începe o lucrare de ajutorare a creștinilor persecutați, numită Vocea Martirilor.
Richard nu a rămas tăcut cu privire la ororile prin care a trecut în închisoare, iar în 1966, depune mărturie, arătându-și rănile în fața Senatului American: „Nu mă mândresc deloc cu rănile mele, ci vreau doar vă arăt cât este de schilodit trupul Bisericii și al țării mele.”.
În anul 2001 se stinge din viață pastorul Rchard Wurmbrand, cel care a acceptat cu bucurie suferința, pentru că, mai întâi de toate, L-a iubit pe Hristos. Așa cum afirmă la finalul cărții sale: „În spatele tuturor stă o fiinţă nevăzută: Isus Cristos, care ne-a ţinut în credinţă şi ne-a dat forţa de a birui.”, Richard Wurmbrand rămâne în istorie ca fiind un om care, prin trăirea sa, reușește să-i îndrepte pe ceilalți spre Isus Hristos, Fiul lui Dumnezu.
Articol scris de Andreea Drăghici.