Înregistrarea predicilor sau a întregului program pentru cei care nu pot ajunge la biserică duminica din cauza bătrâneții, a bolilor cronice sau a dizabilității – indiferent că este ocazional sau pe termen lung – este de necontestat. Ideea de bază a utilizării tehnologiei într-o biserică este de a facilita ascultarea, cel puțin a predicii, celor care nu se pot închina personal. Dar ce se poate spune despre participarea la închinarea și învățătura de grup pe Facebook sau pe alte rețele sociale?
Multe biserici au utilizat Facebook sau ceva similar pentru prima dată în timpul pandemiei Covid-19 și au rămas ulterior la acest obicei de a transmite programul de închinare online.
Facebook a raportat că săptămâna Paștelui 2020, când virusul pandemic era în plină expansiune, a fost „cea mai populară în ceea ce privește apelurile video de grup pe Messenger și cea mai populară săptămână, de asemenea, de transmisii Facebook Live din pagini spirituale”.
Pe Facebook, bisericile pot forma „grupuri” sau „pagini”, unde pot găzdui chaturi și posta mesaje pe care membrii și adepții le pot vedea și la care pot răspunde. Cu o conexiune la internet suficient de bună, se pot face sesiuni Facebook Live, mai ales în cazul bisericilor cu membri puțini, care sunt precum niște apeluri video. Se pot planifica evenimente și se pot recomanda cărți, videoclipuri și materiale media.
Mai mult, utilizarea Facebook de către aceste biserici a determinat site-ul să dezvolte și să testeze o funcție de solicitare a rugăciunii, care pare să difere de postările obișnuite din grupuri doar prin faptul că se poate răspunde făcând clic pe butonul „M-am rugat” în loc de „Îmi place”. Facebook lucrează, de asemenea, direct cu unele confesiuni, sperând să facă din credință o nouă sursă constantă de trafic și venituri din publicitate.
Pornind de aici, într-un articol postat de site-ul www.christianitytoday.com este explicat de ce o biserică, programul ei, nu ar trebui să fie doar online.
Această gândire este greșită, se arată în articol, pentru că Facebook și/sau alte site-uri de socializare reprezintă un mediu care va reformula în mod semnificativ sau va schimba direct mesajul, banalizându-l și distrăgându-ne atenția.
Criticul de cultură Neil Postman, care nu era creștin și nici nu putea să știe despre social media când a scris cartea sa Amusing Ourselves to Death (1985), a dedicat aici un capitol despre biserica televizată. În el sunt menționate trei avertismente care ar putea fi valabile pentru creștinii de astăzi, dacă se ia în considerare televziunea atunci (social media astăzi) ca fiind un mijloc de închinare.
Primul este cel mai simplu: este „o naivitate tehnologică grosolană”, a scris Postman, să ne imaginăm că mesajul bisericii va fi neschimbat de televiziune, deoarece „nu toate formele de discurs pot fi convertite de la un mediu la altul”. Ne dăm seama de acest lucru în alte contexte, recunoscând, de exemplu, că a cânta singur în mașina ta nu este același lucru cu a cânta într-o biserică, alături de alți enoriași.
Acest lucru este valabil și pentru social media. Același serviciu de închinare, dacă este prezentat ca un videoclip Facebook Live, este substanțial diferit decât ar fi dacă ar fi experimentat în persoană. Cuvintele pot fi identice, dar mesajul este transformat de contextul dat.
Al doilea avertisment: Prezența serviciilor bisericești pe rețelele de socializare este, în mod inerent, un fapt dezorientant pentru ca am putea fi distrași, spre exemplu, de jocurile politice și nesfârșitul rulaj de frivolitate pe care îl întâlnim în același timp pe aceste rețele.
„Oamenii vor mânca, vorbi, vor merge la baie, vor face flotări sau oricare dintre lucrurile pe care sunt obișnuiți să le facă în prezența unui ecran”, a scris Postman despre serviciile de închinare TV. Acest lucru este adevărat dacă ne aducem aminte de experiența serviciilor de închinare pe Zoom în timp pandemic. Desigur, acestea au fost mai bune decât nimic, dar nu au înlocuit întâlnirea față în față.
Rețelele sociale sunt concepute pentru trivialitate și distragere a atenției, pentru a ajuta agenții de publicitate și platformele să profite de „economia atenției”, iar comportamentul nostru în timp ce le consumăm reflectă acest fapt.
Există riscul ca acest mediu să pună o declarație de credință pe același nivel cu „Votează pentru acest candidat” sau „Cumpără această cămașă”.
Nu este imposibil, bineînțeles, ca Dumnezeu să cheme oamenii la sine printr-un mediu profund defect, dar nici nu este înțelept să înconjurăm în mod deliberat închinarea cu distragerea atenției atunci când avem o „distracție” mai mult decât suficientă.
Al treilea avertisment, menționează articolul, este strâns legat de libertatea de a alege: „Privitorul este în orice moment conștient de faptul că o simplă apăsare a unui buton va produce un eveniment diferit pe ecran”, a remarcat Postman. Această posibilă alegere constantă este un puternic stimulent pentru ca biserica să devină mai puțin din ceea ce avem nevoie decât din ceea ce vrem – orice ne va ține activi, orice ne va împiedica să derulăm mai departe.
În încheiere este de ajuns să spunem că Postman credea că televiziunea face creștinismul mai puțin „solicitant și serios” și mai „ușor și amuzant … cu totul un alt tip de religie”.